Ce credem
Scriptura
Scripturile, atât Vechiul cât și Noul Testament au fost scrise de autorii biblici prin inspirație divină. Cu stilul și propria lor personalitate, aceștia au fost în mod supranatural mișcați de Duhului Sfânt să înregistreze însăși cuvintele lui Dumnezeu. Scriptura este infailibilă în scrierile originare așa că oricine se dedică studierii ei în contextul ei literar, istoric și gramatical și în dependență de Autorul ei divin, poate s-o înțeleagă corect. Biblia este pe deplin demnă de încredere și reprezintă singura regulă de credință și practică care conduce la mântuirea păcătoșilor și sfințirea deplină a credincioșilor. În același timp oriunde Sfintele Scripturi se intersectează cu domenii precum știința sau istoria este în acord desăvârșit. Toată Scriptura este o mărturie despre Hristos, El Însuși fiind apogeul revelației divine. (2 Timotei 3:15-17; 2 Petru 1:19-21; Ioan 5:39)
Dumnezeu
Există un singur Dumnezeu, existent datorită Sieși din eternitate, Creatorul, Susţinătorul şi Conducătorul tuturor lucrurilor, având în Sine toate caracteristicile perfecte şi fiind infinit în toate acestea. Dumnezeu este singura ființă care merită toată gloria și El Însuși există pentru a se glorifica pe Sine și pentru a se bucura de Sine. Ca urmare, toate fiinţele Îi datorează Lui cea mai mare dragoste, reverență și ascultare. (Geneza 1:1, Exod 3:14, Ioan 4:24; Deuteronom 6:5)
Trinitatea
Dumnezeu ne este revelat în Sfânta Scriptură ca Tată, Fiu și Duh Sfânt, fiecare având trăsături distincte în ce privește personalitatea, cu roluri distincte și complementare în istoria răscumpărării, dar fără a fi divizat în natură, esență și ființă. Fiecare Persoană a Dumnezeirii împărtășește aceeași demnitate și este vrednică de aceeași glorie, onoare și ascultare. (Deuteronom 6:4; Ioan 10:30, 38; Galateni 4:6; 1 Timotei 3:16; Ioan 1:1-4; Fapte 5:3-4)
Dumnezeu Tatăl
Noi credem că Dumnezeu Tatăl a creat toate lucrurile în șase zile pentru gloria Sa și potrivit cu voia Sa, prin Fiul Său, Isus Cristos și prin puterea Duhului Sfânt. În același timp Tatăl este făuritorul planului de salvare pentru omenire dus la îndeplinire prin Hristos și aplicat credincioșilor prin puterea Duhului. Tatăl este suveranul absolut care exercită autoritate și putere depline asupra creației, istoriei și răscumpărării. Absolut nimic din ce se întâmplă în istorie, de la cele mai mici și nesemnificative lucruri până la cele mai mari și importante, nu se întâmplă fără voia Tatălui. (Geneza 1:1-2:2; Psalmul 19:1-6; Apocalipsa 4:11; Efeseni 1:4-5; Matei 10:29)
Dumnezeu Duhul Sfânt
Duhul Sfânt este Persoana Sfintei Treimi care se descoperă pe Sine drept Agentul atotputernic și eficace care pune în aplicare lucrările dumnezeiești. În acest sens Scripturile divine au fost scrise sub inspirația și călăuzirea Duhului lui Dumnezeu, iar în această perioadă a răscumpărării, El este agentul glorificării lui Isus Hristos prin tot ceea ce face. Duhul lucrează și în cei aleși scopurile divine. Îi atrage la pocăință și le oferă nașterea din nou prin credința în Isus Hristos. Tot Sfântul Duh sfințește, împuternicește pentru slujire și oferă daruri spirituale credincioșilor pentru a crește în asemănare cu Hristos și pentru a-L proclama în lume. El călăuzește, instruiește, mângâie, mijlocește dar poate fi și întristat de către credincios ca urmare a unei trăiri păcătoase. Totuși promisiunea este că Duhul va locui permanent în credincios odată cu nașterea din nou. (2 Petru 1:21; Efeseni 3:4-5; 4:30; Ioan 16:14; Ioan 3:5-6, Tit 3:5; 1 Petru 1:1-2; 1 Corinteni 12:11; Romani 8:9-17; 8:26).
Umanitatea
Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea Sa, liber de orice păcat, cu scopul de a-L glorifica pe Dumnezeu și pentru a se bucura de comuniunea cu El. În același timp omul a fost creat pentru a exercita stăpânire peste întreaga creație și pentru a o conduce în acord cu voia divină. Adam și Eva sunt strămoșii fizici ai tuturor oamenilor de pretutindeni, iar Adam este capul și reprezentantul rasei umane astfel încât consecințele acțiunilor sale s-au răsfrânt asupra întregii omeniri. (Geneza 1:26-31, 2:5, 7; 18-22; 9:6; Fapte 17:26; Romani 5:12, 17-18)
Căderea omului în păcat
Ispitit de Satan, dar în planul suveran al lui Dumnezeu, omul a ales de bunăvoie să încalce porunca lui Dumnezeu și a adus condamnarea, moartea și corupția asupra sa și a întregii umanități. Ca urmare, toți descendenții omului moștenesc o natură coruptă care se împotrivește total lui Dumnezeu şi Legii Sale și care este vrednică de condamnare. Iar de îndată ce omul devine capabil de acțiuni morale, el ajunge să fie și un călcător activ de lege. În acest sens, toate ființele umane sunt total depravate prin natura și alegerea lor și total neputincioase în a se mântui singure. Înstrăinată de Dumnezeu, fără apărare sau justificare și expusă mâniei drepte a lui Dumnezeu, toată omenirea se găsește în nevoie disperată după mântuirea lui Isus Hristos. (Geneza 1:26-30; 2:5, 7, 18-22; 3; 9:6; Psalmul 1; 8:3-6; 32:1-5; 51:5; Romani 1:18, 32; 3:10-19; 1 Corinteni 1:21-31; 15:19, 21-22; Efeseni 2:1-22; Coloseni 1:21-22; 3:9-11)
Dumnezeu Fiul / Mijlocitorul
Isus Hristos, singurul Fiu etern al lui Dumnezeu este mijlocitorul divin desemnat de Dumnezeu pentru a media relația dintre Dumnezeu şi om. În acord cu voia Tatălui și mișcat de iubire față de om, El a luat asupra Sa natură omenească, totuși fără păcat. El a fost conceput prin lucrarea miraculoasă a Duhului Sfânt în pântecul fecioarei Maria, pe deplin Dumnezeu și pe deplin om, având două naturi unite într-o singură Persoană. Hristos a trăit o viață lipsită de păcat, a împlinit Legea divină în mod desăvârșit, a suferit şi a murit pe cruce pentru mântuirea păcătoșilor și i-a împăcat astfel cu Dumnezeu pe toți cei ce cred în El. A fost îngropat și a înviat a treia zi trupește, S-a înălțat la Tatăl, la dreapta Căruia trăiește pentru totdeauna ca să mijlocească pentru poporul Său. În curând se va întoarce pe pământ în putere și glorie pentru a finaliza răscumpărarea Sa. El este singurul Mijlocitor, Profet, Preot, Rege al bisericii şi Suveran al universului. (Ioan 1:1, 14, 18; 1 Timotei 2:5; Evrei 8:6; 9:24; Fapte 7:56; 1 Ioan 2:1; 1 Timotei 3:16).
Mântuirea / salvarea
Omul se află în starea lipsită de speranță a condamnării divine și a puterii păcatului. În dreptatea Sa Dumnezeu trebuie să judece omul păcătos. În același timp, Dumnezeu a pregătit o cale de salvare prin sacrificiul Fiului Său. Moartea de pe cruce a lui Isus Hristos este singura plată completă pentru păcate, satisfăcând deplin mânia dreaptă a lui Dumnezeu, pentru fiecare persoană care se întoarce de la păcat în pocăință și își pune credința numai în Hristos și numai în harul Lui. Totuși, datorită depravării umane și fără harul lui Dumnezeu, nimeni n-ar fi în stare să primească mântuirea. Astfel, înainte de creație, Dumnezeu i-a ales pe aceia care vor fi mântuiți și le-a acordat harul Său nemeritat numai pe baza voii Sale suverane bune, astfel încât aceștia să creadă evanghelia și să se pocăiască de păcatele lor. (Romani 1:18; 3:9-20; Ioan 8:34; Romani 7:14; 3:21-26; Galateni 3:13-14; Efeseni 2:1-10; Tit 3:3-7; 1 Tesaloniceni 1:10; Galateni 2:16-17; Ioan 6:43-44; 10:26; Efeseni 1:4, 5, 11; Romani 8:28-30)
Regenerarea
Regenerarea este schimbarea inimii lucrată de Duhul Sfânt prin care, în mod complet nemeritat, îi aduce la viaţă spirituală pe păcătoșii rânduiți de Dumnezeu să capete viața veșnică. Nașterea din nou luminează minţile întunecate ale acestora pentru a înţelege evanghelia și Cuvântul lui Dumnezeu şi reînnoiește întreaga lor natură coruptă pentru a-L iubi pe Dumnezeu şi pentru a practica sfinţenia cu bucurie. În acest fel suntem eliberați și de puterea păcatului, nu doar de condamnarea lui. (Ioan 3:7; Matei 7:16-18; 1 Petru 1:23; Iacov 1:18; Efeseni 2:10)
Pocăința
Pocăința este harul prin care Duhul Sfânt face o persoană conștientă de răul păcatului său înaintea lui Dumnezeu și îl conduce la smerirea de sine cu o întristare dumnezeiască. Pocăința îl determină pe păcătos să-și deteste păcatul și să-și recunoască vina înaintea lui Dumnezeu. Împreună cu credința salvatoare, pocăința este absolut necesară convertirii. Ulterior convertirii, pocăința constă în recunoașterea continuă a păcatului și în îndepărtarea lui, în lepădare continuă de sine și în umblare în sfințenie înaintea lui Dumnezeu cu scopul de a-I fi plăcut în toate lucrurile. (Marcu 1:15; 2:17; Matei 3:1; Luca 5:32; 13:3-5; 15:7; Fapte 17:30; 26:20; 2 Corinteni 7:10; 12:21; 2 Timotei 2:25; 2 Petru 3:9; Apocalipsa 2:21)
Credința
Credința mântuitoare este încrederea că Isus Hristos, iubindu-ne așa de mult, a mers la cruce și a ispășit vina păcatelor noastre, murind în locul nostru. Prin credință, păcătosul se bazează doar pe El pentru obținerea îndreptățirii și vieții veșnice și tot prin ea își găsește plăcerea în Dumnezeu. În același timp credința este și încrederea în orice lucru revelat în Sfintele Scripturi despre Dumnezeu și despre Hristos. Credința este tot lucrarea Duhului Sfânt în inima fiecărui ucenic al lui Hristos și îl va conduce pe aceasta la o viață de sfințenie. (Ioan 6:35; Fapte 16:31; Romani 3:21-22; Filipeni 3:9; Evrei 11:1).
Justificarea
Justificarea este achitarea deplină prin har a tuturor păcătoșilor care cred în Hristos, de toate păcatele lor, prin lucrarea ispășitoare a lui Hristos de la cruce. Ea nu poate fi realizată prin fapte meritorii, ci prin satisfacerea pedepsei dreptății divine în locul nostru de către Hristos. Această lucrare de îndreptățire a lui Isus Hristos o putem primi numai prin credința în El. (Tit 2:11; 3:5; Efeseni 2:8-9; Romani 3:21-22; 5:1)
Sfințirea
Aceia care au fost regenerați în mod supranatural vor fi sfințiți de Cuvântul lui Dumnezeu și de Duhul lui Dumnezeu care trăiește în ei. Lucrarea de sfințire este progresivă în viața credinciosului și toți ucenicii reali ai lui Hristos o vor experimenta, chiar dacă nu toți în aceeași măsură. Ea constă într-o viață de închinare înaintea lui Dumnezeu și într-o trăire în ascultare de toate poruncile biblice. (Romani 12:1-3; 1 Tesaloniceni 4:3; 1 Ioan 1:7; Ioan 17:17; 1 Petru 1:2; 2 Corinteni 3:18)
Perseverarea Sfinților
Cei pe care Dumnezeu i-a acceptat în Preaiubitul Său şi pe care i-a sfințit prin Duhul Său, nu vor cădea în mod total sau final de la starea de har, ci vor persevera în credință până la sfârșit. Chiar și atunci când vor cădea în păcat și Îl vor întrista pe Duhul lui Dumnezeu, diminuându-și astfel harul şi mângâierile salvării, aducând o mărturie negativă bisericii și judecăți temporale asupra lor, ei vor fi aduși din nou de Dumnezeu la pocăință și vor fi păstrați de puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea finală. (Fapte 20:32; Romani 5:9-10; 8:28-39; 10:12-15; 11:5-7, 26-36; 1 Corinteni 1:1-2; 15:24-28; Efeseni 1:4-23; 2:1-10; 3:1-11; Coloseni 1:12-14; 2 Tesaloniceni 2:13-14; 2 Timotei 1:12; 2:10,19)
Biserica
Biserica este adunarea tuturor celor ce au fost îndreptățiți prin harul lui Dumnezeu, Isus Hristos fiind capul lor, investit cu toată autoritatea de a o conduce. În acord cu învățăturile Sale, sfinții trebuie să se asocieze în adunări sau biserici locale. Domnul oferă fiecărei biserici în parte autoritatea de a administra ordinea, disciplina, închinarea și grija prin slujitorii pe care i-a chemat la această lucrare: prezbiterii sau păstorii (slujitorii spirituali) și diaconii (lucrătorii administrativi). Sub slujirea spirituală a unei pluralități de prezbiteri și sub grija diaconilor, biserica trebuie să se dedice părtășiei, închinării, rugăciunii, învățăturii Cuvântului și să practice botezul și Cina Domnului. Fiecare membru al bisericii locale este înzestrat cu daruri spirituale cu scopul zidirii întregii adunări și pentru a face ucenici din toate națiunile. (Matei 16:15-19; 18:15-20; Fapte 2:41-42,47; 5:11-14; 6:3-6; 13:1-3; 14:23, 27; 15:1-30; 16:5; 20:28; Romani 1:7; Efeseni 1:22-23; Fapte 2:42-46; 1 Corinteni 14:26; Matei 28:18-20)
Botezul
Botezul este actul prin care fiecare credincios adevărat, la porunca dată de Domnul Isus, este scufundat în apă în Numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt. Botezul nu este un act salvator, ci simbolizează unirea credinciosului cu Hristos în moartea și învierea Sa, fiind o imagine vizibilă a iertării de păcate, a dedicării totale față de Dumnezeu și a trăirii într-o nouă viață. Botezul se administrează tuturor celor ce au ajuns să se pocăiască și să creadă în Hristos. (Matei 3:13-17; 28:19-20; Marcu 1:9-11; Luca 3:21-22; Ioan 3:23; Fapte 2:41-42; 8:35-39; 16:30-33)
Cina Domnului
Cina Domnului este un simbol al sacrificiului lui Hristos din care credincioșii se împărtășesc. Cina Domnului este instituită de Isus Hristos pentru a fi celebrată de biserică în unitate, până la sfârșitul veacurilor, iar elementele care o compun sunt pâinea și vinul. Ea nu reprezintă un nou sacrificiu al lui Hristos, ci o comemorare a morții Sale, cu scopul confirmării și întăririi credinței. Prin consumarea ei credincioșii își reînnoiesc legătura, angajamentul și comuniunea cu Hristos în părtășia bisericii locale. (Matei 26:26-30; Marcu 14:22-26; Luca 22:19-20; Fapte 20:7; Romani 6:3-5; 1 Corinteni 10:16, 21; 11:23-29; Coloseni 2:12)
Ziua de închinare
Biserica în Noul Testament se aduna de obicei în Ziua învierii Domnului (i.e. duminica) pentru a citi și învăța Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a se închina, pentru a se ruga și pentru a se încuraja și îndemna reciproc la iubire și la fapte bune. În acest sens credem că ziua de duminică este cea mai potrivită pentru celebrarea învierii lui Hristos și a răscumpărării de care am avut parte. Este important însă ca închinarea să nu se rezume doar la o zi pe săptămână, ci să fie o practică zilnică a credincioșilor și doar încununată duminica. Pe de altă parte biserica are libertatea de a se aduna și alte zile decât duminica. (Ioan 4:21-24; 20:1,19-28; Fapte 20:7; Romani 14:5-10; I Corinteni 16:1-2; Coloseni 2:16; 3:16; Apocalipsa 1:10)
Învierea
După moarte, trupurile oamenilor se întorc în țărână, însă duhurile lor își continuă existența și pășesc în lumea spirituală. Cei neprihăniți se odihnesc în prezența lui Hristos, însă cei răi sunt ținuți în întuneric pentru așteptarea judecății finale. În ziua de apoi, atât cei drepți cât și cei nedrepți vor învia trupește pentru răsplătire sau judecată veșnice. (Filipeni 1:23; Ioan 5:28-29; Fapte 24:15; 1 Corinteni 15:42; Filipeni 3:21 Apocalipsa 20:13)
Judecata
Dumnezeu a stabilit o zi în care va judeca întreaga lume cu dreptate prin Isus Hristos. Atunci fiecare va primi potrivit cu faptele sale: cel rău va fi trimis în pedeapsa veșnică, iar cel neprihănit va moșteni viața veșnică. (Fapte 17:30-31; Romani 2:16; 2 Corinteni 5:10; Apocalipsa 20:12)
Misiunea Bisericii
Noi credem că scopul, datoria și privilegiul fiecărui credincios și a fiecărei biserici locale este să Îl glorifice pe Dumnezeu printr-o trăire vrednică de evanghelie și printr-o participare activă la Marea Trimitere a lui Isus Hristos – de a merge și de a face ucenici din toate națiunile. Iar atenția și prioritatea primare ale acestei chemări trebuie să se centrează pe eforturi unite de a stabili, întări și reproduce biserici fundamentate biblic, care vor planta biserici pentru generațiile următoare și pentru gloria lui Dumnezeu. (Filipeni 1:27; Matei 28:18-20)